De ce imi doresc sa ninga?

Pentru ca doar asa, totul ai fi alb.
Albul care imi place.
Si de care am acum nevoie.

Pentru ca doar asa, tu ai cobori din ceruri.
Si mi-ai poposi in palma.
Si te-ai topi de buzele-mi fierbinti.

Pentru ca doar asa, mi-ai mangaia potecile.
Asternandu-te, strat dupa strat…
Implinindu-ma.

Pentru ca doar asa, ar fi liniste.
Pentru totdeauna.
Pentru amandoi.

10 din cantecele mele preferate

Rasul copilului meu
Bobocul desfacandu-se-n floare
Padurea inverzind
Mama, citindu-mi povesti de seara
Fulgii de nea asternandu-se pe poteci
Bataile inimii iubitului meu
Valurile marii spargandu-se de tarm
Ropotele de aplauze
Stele cazatoare
Pasii tai, venind spre mine.

Suna bine nu-i asa? :)

Sperante

AZI...
Am aflat ca viata nu este un targ.
AZI...
Mi-am vazut durerea crescanda si am plans.
AZI...
Am simtit moartea si am luptat.
AZI...
Am privit soarele si i-am zarit surasul.
AZI...
Am atins vantul si m-am simtit vie.
AZI...
Am citit in mine si am invatat ca MAINE voi rasari din nou.

Baiatul verde-crud

Exista iubiri. Iubiri care nu ne-au fost scrise, dar pe care ne incapatanam sa le pastram. Desi, de cele mai multe ori se sting inainte de a le trai cu adevarat.
Acelasi cantec, dar alt instrument. Si uneori, poate, alta gama.
Niciodata nu m-am multumit cu putin. Chiar si cand am avut livada intreaga la picioare inima mi-a tanjit doar dupa un anume fruct. Un anume el.
E primavara!
Si iata-ma, fir de iarba inaltandu-ma indraznet spre cer. Spre soarele-mi atat de drag prieten. Spre sus! Mandru si increzator. Visand sa fiu si eu mare.
Imi place la nebunie momentul asta de explozie de viata! Totul e nou, e proaspat, e curat, e pur, e verde…e iubire.
Si toate astea inmultite cu infinitul, sunt eu.
Atunci l-am intalnit. Si l-am numit: “baiatul verde-crud”.
Nu mai stiu daca a fost dragoste la prima vedere. Mai ales ca era acolo de atata timp iar eu nu il observasem niciodata. In frenezia mea de a gusta din toate placerile acelui anotimp, uitasem sa privesc si langa mine. Atat de aproape…
Un mugur crud.
L-am simtit pentru prima oara abia in ziua in care petalele lui mi-au poposit pe obraji.
Doar astfel am devenit capabila sa privesc dincolo de mine si sa-i simt iubirea.
Primavara e pe sfarsite.
Pentru noi, e abia inceputul.
Alearga inima in mine de bucurie. Nu-mi mai doresc nimic in plus. Atat de deplin ma umple. Atat de mult il iubesc…
Ii marturisesc: nu vreau sa mai traiesc vreo clipa fara el.
Dar, vai, verdele lui nu mai este acelasi. Uitasem ca nici macar iubirea nu tine timpul in loc.
Este déjà, toamna !
Am crescut amandoi. Nu mai suntem aceeasi. Mai ales el. Atat de complet si desavarsit.
Stiu ca in curand nu va mai fi al meu. Menirea lui e alta.
Si totusi imi doresc cu disperare sa pot schimba rostul lucrurilor.
E prea tarziu. O ultima imbratisare, ca si cum ar fi prima noastra noapte de iubire. Doar atat. Si noianuri de necuvinte.
S-a asternut prima zapada!
Sunt eu, si atat. Un fir de iarba solitar.
Ma cuibaresc adanc sub asternuturi de iluzii si sperante si astept: o noua primavara!

Despre clipe coborate din vis

Suntem primiţi la Fundaţie cu îmbraţişări şi chiote de bucurie. Recunosc, aceste reacţii inocente şi pline de efervescenţă mă pun în incurcătură. Fac un pas înapoi cu sufletul meu de adult neîncrezător. Mi-e teamă de gesturi teatrale, mi-e teamă să nu cad în ridicol, mi-e teamă de ceea ce ar spune ochii celor din jur…
Mi-e teama sa fiu eu.
Oare copiii simt asta? Nu cred. Ce bine!!!

Îmi iau inima în dinţi şi înşfac o pensulă. Azi pictăm. :)
Ionuţ mă roagă să pictez un fluture.
Mă blochez. Ca la un examen la care mi-a picat un subiect din bucaţica aia infimă de materie pe care nu am apucat s-o citesc.
Încerc să trag un pic de timp (aşa cum aş fi făcut şi la examenul cu pricina) cerând clarificari asupra subiectului în cauză: fluturele, bineînţeles.

Îl întreb pe Ionuţ ce culoare ar vrea să aibă fluturele nostru?
Roşu cu galben şi cu verde şi cu albastru! îmi răspunde prompt.

Oau! Copiii din ziua de azi chiar ştiu ce vor.
Acum că am clarificat şi acest detaliu fooarte important, putem trece la treabă.
Uraaa! Mi-a iesit din prima. Sunt atat de mandra de mine. :)

Însa entuziasmul lui Ionuţ nu este pe masură.
Are un simţ critic foarte dezvoltat. Ce-i drept, aici ne cam potrivim. I se pare că e prea mare şi că nu seamănă cu fluturii pe care i-a văzut el la televizor (într-adevar, în Bucureşti nu am văzut nici eu fluturi).
Totuşi, fluturele meu multicolor şi mare are şi admiratori. Pentru că, deodată, o mulţime de mânuţe înarmate cu pensule şi foi albe mă imploră să le pictez şi lor un “fluturaaaaaaaaaaaş”.

E clar că nu am scăpare. Am mai prins şi un pic de curaj, aşa că încep producţia în serie.
După o jumătate de oră de creaţie frenetică, fiecare copil are fluturaşul lui iar entuziasmul lor mă face să nu-mi mai încap în piele de bucurie şi chiar să nu-mi mai pese că mi-am pictat inclusiv cămaşa mea roz preferată.
.....................................................................................

Este ceva atât de frumos în aceste clipe… ceva ce nu pot explica…
Dar care nu vreau să rămână tăcere.

Promisiune

Daca lacrimile ti-ar potoli setea de viata,
Ti-as darui rauri intregi.
Si te-as lasa sa ma minti din nou
Cu trupul tau fierbinte.
Apoi,
As rupe o clipa din trecut,
Si mi-as bandaja cu ea,
Rana de pe buze.
Ce mi-ai lasat-o...
Cu ultimul sarut.

O ora din viata mea

Cer. Iluzia libertatii. Iubesc sa zbor…

Avionul este gata de decolare. Un drum nou, o viata noua. Privesc prin intunericul noptii. Stelele au coborat anume pe pamant pentru ca eu sa pot imbratisa aceasta mare de lumini. Urmasem de multe ori acest drum. Niciodata nu mi se dezvaluise. Ca acum. Minunat, misterios. Asa cum il iubisem. Imi fortez retina sa cuprinda pentru totdeauna aceasta priveliste. Cuprind totul. Atat mi-a ramas din el. Stiu ca este ultima data cand fac aceasta calatorie. Avionul este deja sus. Acum il pot cuprinde cu toata fiinta. Atat imi mai doresc. Imi mai pot dori. Il strang in brate pentru ultima oara. Il strang. Cu privirea. Stiu ca nu ma voi intoarce niciodata. Pe strazile lui pietruite. Sa sarut pamanturile-i ude. Sa-i mangai zidurile arse de soare si timp. Abia daca mai zaresc o urma de lumina. Ma amagesc cu gandul ca e el. Macar o clipa sa-l mai am. Zburam atat de sus, incat nu-l mai pot vedea decat inchizand ochii. Si-i inchid. In sfarsit, acum pot din nou sa respir. Dorul de el…imi taie respiratia. Amintiri. Prima amintire. Prima atingere. Sa-l fi iubit de la prima atingere? Primul sarut. Pe iarba cruda. Pe frunze uscate. Pe zapada alba. Talpa piciorului. Insemnari prin toata fiinta lui. L-am iubit de atunci. Am aflat mult prea tarziu. Niciodata nu e prea tarziu. Sa iubesti. Mi-am spus. E prea tarziu. Sa o spui. Amintirile dor? Ii placea sa ma duca pe cel mai inalt punct al sau. De acolo il vedeam intotdeauna frumos. Acolo era numai al meu. Stiam ca nu sunt singura care-i calca taramurile fermecate, care-i iubeste stradutele intortocheate, care-i asteapta diminetile inmiresmate. Dar il doream. Era un chin. Care ma distrugea incetul cu incetul. L-as fi dorit etern.
O atingere calda si o voce blanda. Am ajuns! Ma anunta stewardesa.
Din nou cu picioarele pe pamant. Nu ma voi lasa sugrumata de peretii unei singure incaperi.
Singura mea deznadejde, este iubirea.
Singura mea speranta, este iubirea.
Un drum nou, o viata noua.

Pantofi si barbati

In stradania mea de a lasa trecutul in urma, aleg uneori sa fac curatenie prin dulapuri. Golesc cu nesat sertare intregi ticsite de lucruri inutile, de maruntisuri care inca mai dor…Rememorez, sortez, reciclez trairi pe care le doream pierdute. Si iata-l: un morman urias de povesti nespuse, neterminate, netraite.

Dulapul cu pantofi. Un adevarat muzeu. Cu fiecare iubire pierduta, l-am imbogatit cu o noua pereche. Credeam ca asa o sa treaca. Fiecare pereche, cu povestea ei.
O colectie aproape pestrita. Rosu, bej, negru, cu toc cui, balerini, cu bareta, sport, eleganti…Am tot incercat. De fiecare data credeam ca e alegerea potrivita. Unii mi-au provocat rani chiar de la prima purtare, pe altii i-am abandonat eu dupa prima purtare, pentru ca subit nu mi-au mai placut, altii mi-au placut atat de mult incat de teama sa nu-i stric nu i-am mai purtat niciodata. M-am incapatanat chiar sa am unii care nu erau marimea mea, crezand ca cu timpul mi se vor potrivi.
Dar timpul.. nu schimba oamenii.
Mai sunt si cei comozi. Pe care i-am purtat obsesiv, aproape. Pana cand, s-au tocit si i-am aruncat la gunoi.
Ma intreb daca m-as putea multumi vreodata cu o singura pereche?
O pereche “preferata”?...
Cine stie, poate intr-o zi, o sa apara si in dulapul meu…