Despre clipe coborate din vis

Suntem primiţi la Fundaţie cu îmbraţişări şi chiote de bucurie. Recunosc, aceste reacţii inocente şi pline de efervescenţă mă pun în incurcătură. Fac un pas înapoi cu sufletul meu de adult neîncrezător. Mi-e teamă de gesturi teatrale, mi-e teamă să nu cad în ridicol, mi-e teamă de ceea ce ar spune ochii celor din jur…
Mi-e teama sa fiu eu.
Oare copiii simt asta? Nu cred. Ce bine!!!

Îmi iau inima în dinţi şi înşfac o pensulă. Azi pictăm. :)
Ionuţ mă roagă să pictez un fluture.
Mă blochez. Ca la un examen la care mi-a picat un subiect din bucaţica aia infimă de materie pe care nu am apucat s-o citesc.
Încerc să trag un pic de timp (aşa cum aş fi făcut şi la examenul cu pricina) cerând clarificari asupra subiectului în cauză: fluturele, bineînţeles.

Îl întreb pe Ionuţ ce culoare ar vrea să aibă fluturele nostru?
Roşu cu galben şi cu verde şi cu albastru! îmi răspunde prompt.

Oau! Copiii din ziua de azi chiar ştiu ce vor.
Acum că am clarificat şi acest detaliu fooarte important, putem trece la treabă.
Uraaa! Mi-a iesit din prima. Sunt atat de mandra de mine. :)

Însa entuziasmul lui Ionuţ nu este pe masură.
Are un simţ critic foarte dezvoltat. Ce-i drept, aici ne cam potrivim. I se pare că e prea mare şi că nu seamănă cu fluturii pe care i-a văzut el la televizor (într-adevar, în Bucureşti nu am văzut nici eu fluturi).
Totuşi, fluturele meu multicolor şi mare are şi admiratori. Pentru că, deodată, o mulţime de mânuţe înarmate cu pensule şi foi albe mă imploră să le pictez şi lor un “fluturaaaaaaaaaaaş”.

E clar că nu am scăpare. Am mai prins şi un pic de curaj, aşa că încep producţia în serie.
După o jumătate de oră de creaţie frenetică, fiecare copil are fluturaşul lui iar entuziasmul lor mă face să nu-mi mai încap în piele de bucurie şi chiar să nu-mi mai pese că mi-am pictat inclusiv cămaşa mea roz preferată.
.....................................................................................

Este ceva atât de frumos în aceste clipe… ceva ce nu pot explica…
Dar care nu vreau să rămână tăcere.

Promisiune

Daca lacrimile ti-ar potoli setea de viata,
Ti-as darui rauri intregi.
Si te-as lasa sa ma minti din nou
Cu trupul tau fierbinte.
Apoi,
As rupe o clipa din trecut,
Si mi-as bandaja cu ea,
Rana de pe buze.
Ce mi-ai lasat-o...
Cu ultimul sarut.

O ora din viata mea

Cer. Iluzia libertatii. Iubesc sa zbor…

Avionul este gata de decolare. Un drum nou, o viata noua. Privesc prin intunericul noptii. Stelele au coborat anume pe pamant pentru ca eu sa pot imbratisa aceasta mare de lumini. Urmasem de multe ori acest drum. Niciodata nu mi se dezvaluise. Ca acum. Minunat, misterios. Asa cum il iubisem. Imi fortez retina sa cuprinda pentru totdeauna aceasta priveliste. Cuprind totul. Atat mi-a ramas din el. Stiu ca este ultima data cand fac aceasta calatorie. Avionul este deja sus. Acum il pot cuprinde cu toata fiinta. Atat imi mai doresc. Imi mai pot dori. Il strang in brate pentru ultima oara. Il strang. Cu privirea. Stiu ca nu ma voi intoarce niciodata. Pe strazile lui pietruite. Sa sarut pamanturile-i ude. Sa-i mangai zidurile arse de soare si timp. Abia daca mai zaresc o urma de lumina. Ma amagesc cu gandul ca e el. Macar o clipa sa-l mai am. Zburam atat de sus, incat nu-l mai pot vedea decat inchizand ochii. Si-i inchid. In sfarsit, acum pot din nou sa respir. Dorul de el…imi taie respiratia. Amintiri. Prima amintire. Prima atingere. Sa-l fi iubit de la prima atingere? Primul sarut. Pe iarba cruda. Pe frunze uscate. Pe zapada alba. Talpa piciorului. Insemnari prin toata fiinta lui. L-am iubit de atunci. Am aflat mult prea tarziu. Niciodata nu e prea tarziu. Sa iubesti. Mi-am spus. E prea tarziu. Sa o spui. Amintirile dor? Ii placea sa ma duca pe cel mai inalt punct al sau. De acolo il vedeam intotdeauna frumos. Acolo era numai al meu. Stiam ca nu sunt singura care-i calca taramurile fermecate, care-i iubeste stradutele intortocheate, care-i asteapta diminetile inmiresmate. Dar il doream. Era un chin. Care ma distrugea incetul cu incetul. L-as fi dorit etern.
O atingere calda si o voce blanda. Am ajuns! Ma anunta stewardesa.
Din nou cu picioarele pe pamant. Nu ma voi lasa sugrumata de peretii unei singure incaperi.
Singura mea deznadejde, este iubirea.
Singura mea speranta, este iubirea.
Un drum nou, o viata noua.

Pantofi si barbati

In stradania mea de a lasa trecutul in urma, aleg uneori sa fac curatenie prin dulapuri. Golesc cu nesat sertare intregi ticsite de lucruri inutile, de maruntisuri care inca mai dor…Rememorez, sortez, reciclez trairi pe care le doream pierdute. Si iata-l: un morman urias de povesti nespuse, neterminate, netraite.

Dulapul cu pantofi. Un adevarat muzeu. Cu fiecare iubire pierduta, l-am imbogatit cu o noua pereche. Credeam ca asa o sa treaca. Fiecare pereche, cu povestea ei.
O colectie aproape pestrita. Rosu, bej, negru, cu toc cui, balerini, cu bareta, sport, eleganti…Am tot incercat. De fiecare data credeam ca e alegerea potrivita. Unii mi-au provocat rani chiar de la prima purtare, pe altii i-am abandonat eu dupa prima purtare, pentru ca subit nu mi-au mai placut, altii mi-au placut atat de mult incat de teama sa nu-i stric nu i-am mai purtat niciodata. M-am incapatanat chiar sa am unii care nu erau marimea mea, crezand ca cu timpul mi se vor potrivi.
Dar timpul.. nu schimba oamenii.
Mai sunt si cei comozi. Pe care i-am purtat obsesiv, aproape. Pana cand, s-au tocit si i-am aruncat la gunoi.
Ma intreb daca m-as putea multumi vreodata cu o singura pereche?
O pereche “preferata”?...
Cine stie, poate intr-o zi, o sa apara si in dulapul meu…